dascal

Mihai Floarea

Mihai Floarea, nascut in Bucuresti in 1953, a absolvit Liceul Economic nr. 1 (actualul „Virgil Madgearu“), ca sef de promoţie, in 1972, iar Facultatea de limba si literatura romana (franceza) din cadrul Universitatii din Bucuresti in 1984, cu nota maxima la lucrarea de licenta. Si-a putut valorifica doar in provincie, din 1986, aptitudinile pedagogice, facind naveta la Drajna (jud. Calarasi), Sabareni (jud. Giurgiu), Pantelimon si Leordeni.  De abia ca urmare a participarii la concursul pentru ocuparea posturilor vacante organizat in luna iulie 2001 de Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti, a dobindit, cu a doua notă din concurs, postul de profesor  titular  de  limba  si  literatura  romana  la  Liceul  de  Metrologie ,,Traian Vuia“, Bucuresti.

Din lista de lucrari publicate amintim : peste 200 de articole de atitudine si de specialitate in „Limba si literatura romana“, „Romania literara“, „Observator cultural“ etc., peste 1000 de interventii pe forumuri, un blog personal etc. (mentionam doua cart i: "Iorgovan – mit, legenda, balada", 1995 "in colaborare cu vrednicul de pomenire profesor Enache Nedela, parintele meu spiritual, fost diriginte din liceu" si "Perspective critice, vol. I", 2005. A colaborat cu numeroase reviste si publicatii si are in diferite stadii de finalizare alte doua volume din Perspective : un manual pluridisciplinar (in colaborare) si patru-cinci volume de eseistica, jurnal si note de calatorie.

Zibo : Domnule Floarea, care este, din punctul dumneavoastra de vedere, cea mai mare satisfactie a unui dascal?

M. F. : Din punct de vedere personal, cea mai mare satisfactie o incerc atunci cind imi vad fostii elevi maturizati, avind slujbe pe potriva aspiratiilor proprii. In privirile lor luceste cite o lumina de multumire (amestecata, e drept, cu nostalgie) ce nu se poate descrie, caci imi patrunde direct in suflet... Marturisesc insa ca putini dintre acesti oameni, pe care i-am format, ca diriginte, si ca profesor de specialitate au ajuns să-mi calce pe urme! Generalizind, satisfactia dascalului de vocatie ar consta in schimbarea lumii inconjuratoare in sensul valorificării imediate a Binelui si a Frumosului.     

Zibo : Care este cea mai mare boacana pe care a facut-o un elev in timpul orelor dumneavoastra?

M. F. : Una recenta s-a petrecut la o clasa a X-a. Pe cind ne concentram cu totii sa descoperim semnificatiile unei metafore blagiene, un elev, ma pomenesc ca se ridica glont din banca si, pina s-apuc eu sa zic ceva ori sa fac vreun gest (ma aflam in mijlocul clasei, la circa trei metri de locul lui), il vad ca baga doua fire in unica priza a salii! Erau bornele de la un aparat de masura cerut de profesoara lor de fizica, pentru ora urmatoare! Pe loc s-a oprit curentul electric in intregul corp de cladire, arzindu-se sigurantele generale, cum aveam sa aflu in curind, de la electricianul liceului. „Ce-ai făcut, ma?“ – am apucat sa-l intreb, repezindu-ma speriat sa nu i se fi intimplat ceva imprudentului. El mi-a raspuns insa linistit, privindu-ma peste ochelarii cu dioptrii destul de mari: „Am vrut doar sa masor curentul cu acest voltmetru, domnule profesor!“… 

Zibo : Sunt vizibile diferente intre elevi de la o generatie la alta? Cum le percepeti dumneavoastra?

M. F. : Desigur, fiecare generaţie isi are idealurile, limbajul, comportamentul specifice, in functie de realitatile social-economice in continua schimbare. Pentru mine, semnificative sunt si comparatiile pe care le pot face intre elevii de-a IX-a si cei de-a XII-a, de exemplu. Viata mi-a permis a compara elevii din mediul rural cu aceia din mediul urban (mai respectuosi, mai dedicati studiului primii, prin anii ’90, faţa de cei de peste un deceniu, din acelasi mediu preorasenesc; mai agitati, suspiciosi, chiar obraznici). De asemenea, am putut compara elevii din mediul urban, din scolile centrale, cu aceia din scolile de cartier : primii intoleranti, uneori fatis dispretuitori ceilalti indiferenti, rareori critici la adresa profesorilor, dar cufundati in vesnicele conversatii „pe mess“. De la o generatie la alta, semnalele pe care le am dezvaluie adincirea acestor atitudini. In privinta disciplinei mele – literatura si limba romana –, de la o generatie la alta observ ostilitatea crescinda fata de lectura suplimentara obligatorie. Fata de anii ’90, doar 2% dintre elevi mai compun astazi comentarii proprii, mai gindesc. Presiunile sociale facute asupra sistemului sunt mari : 90% dintre parinti si elevi vor ca promovabilitatea sa fie obtinuta fara eforturi (Ce teme?! Ce portofolii?! Netul sa traiasca!)

Zibo : In ultimul timp se vorbeste de o scadere a respectului elevilor fata de profesori. 

Credeti ca are legatura si educatia primita in familie? Ce sfaturi le dati parintilor inainte de a-si inscrie copiii la scoala?

M. F. : Cei sase sau sapte ani de-acasa au fost, sunt si vor fi hotaritori in pedagogie! Creierul prescolarului e extraordinar de receptiv la mediul familial. Cercetatorii afirma chiar ca inca din viata intrauterina se pun bazele celor zece-douasprezece tipuri de inteligenta (dintre care cea mai importanta este inteligenta emotionala) a noii fapturi omenesti ce va sa vina pe lume. Sfatul meu ar trebui deci dat parintilor cu mult inainte de a-si da copiii la scoala, anume sa se iubeasca unul pe altul pina la jertfa, sau macar sa se respecte neconditionat clipa de clipa, ceas de ceas, de dragul copiilor carora le-au dat viata! Disensiunile, ura, limbajul trivial, violenta fizica fac ravagii in psihicul copiilor. Puterea exemplului din familie e, aşadar, covirsitoare, imposibil de ignorat! Dascalul de vocatie poate cu mari si sustinute eforturi sa imbunatateasca „zestrea“ psiho-somatica a copiilor (nu mai vorbesc despre cadrele didactice acre, ostile ori indiferente fata de profesia lor!). Dupa inscrierea copilului la scoala e necesara conlucrarea permanenta cu invatatorul, cu profesorul diriginte, cu ceilalti profesori. Relatia parinte-scoala mediata de elev, cum este in prezent in 80-85% din cazuri, risca sa fie viciata uneori grav (corigente, repetentie, exmatriculari etc.). Criza invatamintului romanesc actual porneste in primul rind de la comunicarea sporadica, uneori inexistenta dintre partenerii actului pedagogic: parinti-elevi-profesori. Recomand dialoguri bilunare pe tot parcursul scolarizarii obligatorii si lunare in timpul liceului.

 Zibo : Cum vedeti dumneavoastra transpunerea masurilor anti-criza propuse de Guvern in viata elevilor? Credeti ca va exista o diminuare a numarului de copii inscrisi la scoala?

M. F. : Masurile guvernului, despre care ma intrebati, eu nu am organ sa le percep – ca sa parafrazez pe Rilke. De pilda, amenzile prevazute in proiectul noii legi a educatiei nu vor schimba nimic. Increderea in Scoala a fost grav afectată după 1990 de proasta salarizare (cadrele didactice tinere au migrat catre indeletniciri mai bine remunerate), de prea desele schimbari in regulamentele de examinare etc. Lucrurile sunt in curs de deteriorare din pricina masurilor de austeritate impuse, coroborate cu sporirea TVA cu 5%, ceea ce greveaza, dupa simple calcule, cu peste 50% veniturile cadrelor didactice. Pe termen mediu si lung elevii vor fi afectati de aceste anomalii, fara insa ca ei si familiile lor sa constientizeze adevarul dramatic al bumerangului deprofesionalizarii actului pedagogic. Notele deja umflate din cataloage vor deveni treptat minciuni sfruntate, forme fara fond, cum ar reitera Titu Maiorescu. Un procent in crestere de familii angrenate in aceasta sarabanda a incompetentelor va apela intuitiv, in continuare, la paliativul pregatirii paralele (impropriu denumit „meditatii“!), iar cercul vicios se va rostogoli la vale, atit timp cit vor domni incompetenta si provizoratul la nivelurile superioare ale institutiilor statului. In privinţa numarului de elevi inscrisi in sistemul public de invatamint, este probabila scaderea lui, in paralel cu cresterea numarului elevilor inscrisi in sistemul privat. Personal, sunt insa optimist: exista inca destui profesori crestini care vor avea capacitatea sa surmonteze piedicile, care experimenteaza cotidian formula recomandata genial de Nicolae Steinhardt „daruind vei dobindi“…