Invata sa iti ajuti copilul, psihologia copiilor

Invata sa iti ajuti copilul sa treaca peste momente dificile

 Scris de Natalia Silaghi

Specialisti in psihologia copiilor va sfatuiesc cum sa reactionati in cazul in care copilul dumneavoastra se confrunta cu pierderea unui obiect sau unei persoane, si in privinta reactiei copiilor in cazul in care parintii acestora aleg sa divorteze.

Fiecare dintre noi a pierdut in viata ceva semnificativ: o persoana, o idee, un obiect. Acesta pierdere ne-a afectat int-o mai mica sau mai mare masura in functie de cat de importanta a fost lucrul pierdut pentru noi. Mahnirea, durerea, supararea este o reactie normala, interna, fata de pierderea unei persoane (prin deces sau divort sau mutarea ei), idei, obiect. Este raspunsul nostru emotional la pierdere.

Astfel de pierderi ii afecteaza si pe copiii nostrii indiferent daca este vorba de o persoana sau obiect, chiar daca pierderea unei persoane dragi nu inseamna doar moartea ei ci pur si simplu disparitia ei din mediul social apropiat, securizant al copilului. Pierderea grea este o stare de a fi pierdut ceva, fie ca e o persoana semnificativa, lucru sau stare. Exprimarea in exterior a starii de durere se realizeaza prin doliu, jale. Pierderea si jelirea sunt afectate de: varsta la care intervine pierderea pentru copil – cu cat aceasta pierdere are loc mai devreme, in perioada gradinitei, cu ata copilul nu-si va putea explica prea bine fenomenul si va tinde sa-l interpreteze in functie de posibilitatile lui de a intelege realitatea inconjuratatoare, de relatia pe care copilul a avut-o cu obiectul, persoana pierduta si din ce cauza a fost pierdut obiectul sau persoana.

Copilul este sensibil la orice modificare pe care o percepe in mediul sau. Astfel ca, sunt foarte importantesi reactiile adultului fata de pierderea pe care a suferit-o copilul, mai ales daca pierdea este comuna (a disparut o persoana din viata copilului care i-a fost draga si parintelui), pentru ca reactiile adultului reprezinta un model pe care copilul il va interioriza si-l va considera ca fiind al lui.

In sociatatea in care traim exista mai multe mituri cu privire la pierdere, indifferent de modalitatea in care aceasta se manifesta: moarte a unei persoane dragi, divort sau disparitie a unui obiect sau persoane apropiate. Ele se refera la faptul ca e mai bines a protejezi copiii de pierdere pentru ca sunt prea mici ca s-o inteleaga sau sa traiasca tragedia, pentru ca ei jelesc, isi exprima durerea doar dela o varsta mai mare; copiii trebuie/nu trebuie sa mearga la inmormantare; ei isi revin repede dupa pierdere; pot ramane marcati pentru totdeauna datorita unei pierderi semnificative timpurii; sa discuti cu copilul este cel mai important pentru ac el sa faca fata pierderii si ca acesta trebuie sa fie ajutat atunci cand sufera o pierdere doar de catre familie.

De fapt, copiilor trebuie sa li se ofere explicatii tinand cont de capacitatea lor de intelegere despre ceea ce s-a intamplat si etse necesar sa-i intrebam daca vor sa participle sau nu la inmormantare, dar numai dup ace li s-au dat explicatii amanuntite despre ce se va intampla acolo.

Ceea ce traieste copilul in aceste situatii, sunt reactii normale la pierderea unui obiect valoros sau a unei persoane dragi. Exista trei etape ale mahnirii, trecerea prin fiecare etapa este necesara pentru vindecare si pentru a accepta pierderea si a merge mai departe. Prima etapa este cea de soc si necredinta si poate dura de la minute la zile. Copilul este dezorientat, traieste sentimentul ca nu poate fi ajutat de nimeni, incearca sa nege ceea ce i s-a intamplat pentru a se proteja, pan ace va fi capabil sa infrunte realitatea. In urmatoarea etapa devine constient de pierdere si poate dura de la 6 la 12 luni. Sentimentele pe care le traieste copilul acum sunt: vina, tristete, izolare, singuratate, neajutorare, posibila furie si ostilitate fata de ceilalti, durere emotionala crescuta ca raspuns la realizarea pierderii, isi recunoaste neputinta de a schimba situatia. Etapa a treia marcheaza inceputul procesului de vindecare si poate dura pana la cativa ani. Etapa etse insotita de dureri fizice pe care copilul le resimte ca urmare a traumei, vede persoana care a plecat ca find o persoana cu calitati, fara defecte, incepe sa accepte pierderea si se implica in noi relatii sociale.

In perioada 0-2 ani, copilul nu este constient de pierderea unei persoane fie in urma unui divort, fie in urma unui deces, dar sesizeaza schimbarea rutinei zilnice. Poate reactiona la exprimarea durerii de catre familie, isi exprima durerea prin comportament. Intre 3-5 ani, copilul gandeste concret si de aceea sunt foarte importante explicatiile care I se dau. Crede ca cel care afost pierdut poate reveni inapoi, ca in povesti prin magie, disparitia fiid vazuta de catre copil ca o calatorie. De cele mai multe ori se simte vinovat pentru pierdere, din cauza lui a plecat persoana iubita, pentru ca a fost rau, faptul ca doar s-a gandit ca persoana ar putea pleca a facut sa se intample evenimentele. De-abia intre 6 si 9 ani incepe sa inteleaga ca plecarea este pemanenta si este ingrijorat de ceea ce se va intampla cu el in urma pierderii

Cei mai multi copii au o capacitate limitata de a face fata durerii emotionale sin u prea isi exprima sentimentele, dar se simt "diferiti" de ceilalti copii care nu au suferit sau despre care nu stiu ca au suferit o pierdere. Pot aparea schimbari ale poftei de mancare, tulburari de somn, devin retrasi din viata de familie, sau la gradinita, se agata de adult de teama sa nu i se intample ceva rau. Unii dintre copii se comporta ca si cum ar fi bebelusi (isi sug degetul, vorbesc ca si copiii mici), refuza sa mearga la gradinita, de tema ca li se va intampla ceva parintilor in lipsa lor, nu se mai concentreaza la activitatile din grupa.

Un copil poate rezolva o pierdere doar daca:

1. a avut o relatie de incredere fata de persoana care a plecat,
2. primeste informatia corecta, imediat despre ce s-a intamplat si poate sa puna intrebari la care adultii trebuie sa-i raspunda cat mai onest posibil
3. i se permite, din partea familiei, sa participle la jelire
4. parintele ramas (in caz de divort, deces) ii ofera mangaiere si intelegere, incurajeaza relatiile oneste si deschise cu copilul, ii aigura un spatiu sigur, securizant, unde copilul poate jeli, este modelul unei jeliri sanatoase, adica isi exprima emotiile intr-un mod sanatos, nu si le ascunde.

Prin intermediul consilierii copilului, se incurajeaza comunicarea sentimentelor legate de pierdere (prin joc, la copilul de la gradinita). Prin diferite activitati copilul poate invata ca schimbarea face parte din viata si ca are loc in ritmul sau, ca sunt unele lucruri pe care le poti contola in viata sip e altele nu, ca oamenii jelesc in mod diferit, ca e in regula sa fii fericit chiar daca jelesti, ca amintirile despre cei dragi sunt importante si trebuie impartasite. Consilierul utilizeaza in sedintele de consiliere individuala povestile terapeutice, desenul, tehnica "scaunului gol", "covorul magic" – planeta maniei.

In ceea ce priveste divortul, rectiile pe termen scurt la divort sunt in functie de varsta si sexul copilului. Copilul prescolar (intre 3 si 5 ani) simte furie si tristete. Multi dintre ei se invinovatesc pentru divort. Baietii sunt mai galagiosi, maifuriosi, agitate, iar fetele sunt manioase, iar unele devin mici adulti. La varsta de 6-8 ani baietii sunt mai afectati decat fetele. Sunt tristi, le este dor de celalalt parintesi simt ca parintele plecat i-a abandonat, sunt nesiguri, tematori. Pana pe la 10-12 ani cred ca sunt vinovati pentru divort pentru ca sunt mai mult centrati pe propria persoana, nu sunt mature din punct de vedere al gandirii, nu inteleg clar relatia cauza-efect. Ei considera ca sentimentele lor de manie au cauzat divortul, le e tema de puterea distructiva a propriilor dorinte. Sunt si parinti care ii invinovatesc pe copii, iar acestia din urma devin tristi si deprimati.

Cand adultii au un esec si evita asumarea responsabilitatii pentru propriile decizii si actiuni, e usor sad ea aceasta povara copiilor. Sau unii parinti spun ca au divortat pentru binele copiilor, astfel copilul se simte responsabil pentru ceva ce nu vrut sin u a avut nici un control, dezvoltand astfel un sentiment exagerat ca are o putere prea mare. Copiii invinovatiti cred ca sunt rai iar cei invinovatiti subtil (e spre binele lor) se simt vinovati.

Ca reactii pe termen lung, copii raman furiosi sau resping parintele neimplicat. Prezinta deasemenea amintiri nerealiste, idealizate ale familiei care a fost odinioara, unii se vad saraciti si deprivati de copilarie, altii se vad mai puternici dupa divort, insa pot prezenta probleme de incredere, de a fi loial, de a se simti in siguranta alaturi de ceilalti.

Un mod de a face fata anxietatii determinate de pierdere este negarea realitatii divortului de catre copil si incercarea caestuia de a-si tine impreuna parintii. Copiii vor sa mentina familia asa cum o stiau sis a creada ca parintii lor inca se iubesc si sunt fericiti impreuna. De aceea parintii trebuie sa intervina cu explacatii in acest sens pentru a face clara situatia pentru copil. Ei pot fi nerespectuosi, pretentiosi, dificil de disciplinat, au controlat relatiile in familie si inainte de divort si vor sa-I manipuleze pe parinti prin comportamentul lor pentru a-I tine impreuna. Unii dintre ei isi recruteaza parintele ce nu doreste divortul pentru a-l convinge pe celalalt sa ramana casatorit.

Copilul vrea sa fie apropiat de ambii parinti si este tulburat cand este presat sa aleaga doar unul dintre ei, impotriva celuilalt. Este o problema pentu toti copiii: de ce parintii ii pun sa aleaga. Pentru ca sunt maniosi si il invinovatesc pe celalalt parinte; pentru ca sunt in competitie pentru afectiunea copilului (care demonstreaza ca este un parinte mai bun); penntru a-si controla sentimentul de vina (copilul nu vrea sa fie cu tatal, deci decizia de a divorta a fost corecta); de tema amentarii sentimentelor positive pe care le mai are ramase fata de sot (sotie); pentru aexercita control asupra vietii copilului, mascat de modul "corect" de a-l creste. Copilul nu este vazut ca avand sentimente si nevoi diferite de ale parintelui cu care ramane. Dorintele lui nu sunt acceptate daca nu sunt asemanatoare cu ale parintilor (tatal/mama tau/ta m-a mintit, asa va face si cu tine).

Mama ramasa singura dupa divort trebuie sa suplineasca rolul tatalui cu tot ce presupunea acst rol pana inainte de divort si se simte supraincarcata. Dca tatal nu se implica mai departe in crestera si educaria copilului pot aparea probleme la gradinita si scoala mai tarziu, precum si probleme sociale si emotionale:tristete, manie, depresie (observata emotional, motivational, fizic si cognitiv).

Ce pot face parintii pentru a reduce efectul divortului asupra copiilor:
1. Sa evite intreruperile din rutina zilnica a copilului, modificarile bruste de program,
2. Sa nu se certe cu fostu sot/fosta sotie in farta copiilor,
3. Sa nu critice/sau invinovateasca fostul sot/fosta sotie in fata copiilor,
4. Sa ceara ajutor professional daca are nevoie si sa nu caute alinare in copii,
5. Sa-l pastreze atat cat se poate pe fostu sot/fosta sotie in viata copiilor.

Unii copii se pot transforma, psihologic, in adulti atunci cand:
1. copilul ii asigura parintelui securitate si directie in urma divortului,
2. copilul asigura nevoia parintelui de apropiere si companie,
3. copilul conduce gospodaria si devine ingrijitorul primar al fratilor mai mici.

Transformarea psihologica in adult a celor mici poate avea efecte negative asupra relatiilor viitoare si asupra increderii in sine a copilului.

Scopul este de a învata copiii abilitatile emotionale și sociale pentru a face fata divortului și a fi mai puternici în confruntarea cu încercarile vietii, sa-și exprime sentimentele, sa stea înafara disputelor parentale, sa faca fata schimbarii. Prin activitati, copilul poate învata ca:
1. divortul este o problema a adultilor,
2. divortul nu este cauzat de copii,
3. divortul este un lucru despre care se poate vorbi (parintilor sau celorlalti),
4. unele lucruri se schimba, altele ramân la fel,
5. parintii îl iubesc în continuare și vor avea grija de el,
6. sentimentele lui sunt normale (tristete, furie, vinovatie, neajutorare),
7. va locui în case diferite cu reguli diferite,
8. niciun parinte nu este doar rau/doar bun,
9. mama/tatal se poate recasatori.

Scopul general al consilierii psihologice in caz de divort este de:
1. a ajuta copiii sa obtina o distanta psihologica fata de certuri,
2. sa aiba o relatie buna cu fiecare parinte,
3. sa-și continue propria creștere și dezvoltare,
4. sa-i ajute pe copii sa-și exprime propriile griji , sa diferentieze propriile, sentimente, sa-și separe ideile, sentimente și nevoile lor de cele ale parintilor,
5. sa-i învete pe copii abilitatile de supravietuire în cazul în care parintii se cearta.

Li se respecta copiilor dorinta de a nu vorbi- așa pot avea control asupra situatiei (își dezvolta granita personala), le sunt separate sentimentele lor de cele ale parintilor lor furioși prin evocarea repetata a diferentei între cum se simte copilul diferit/la fel cu fiecare parinte si le sunt numite și afirmate calitatile lor diferite și speciale sau identificarea a ceea ce au comun cu un parinte sau celalalt din punct de vedere fizic (pt copiii mici) și ale trasaturilor de personalitate (pt copiii mai mari). Copiii care au probleme în a se identifica cu parintele"vinovat", respins, dar și cu parintele"corect, manios" sunt ajutati sa aleaga calitati ale parintilor pe care le admira, respecta, vor sa le copieze. Nu e responsabilitatea copilului sa rezolve problemele parintilor, sa mentina pacea, sa aiba grija de sentimentele lor; sarcina lor e sa fie copii: sa se joace, sa mearga la gradinita, sa aiba grija de ei. Sunt încurajati sa exploreze unele abilitati de rezolvare a problemelor: cum sa se retraga în camera lui, care sunt persoanele sigure în care se poate încrede, cum sa evite minciuna pentru a proteja un parinte, cum sa nu fie un mesager al mesajelor furioase ale parintilor, cum sa negocieze spre binele lui.