Piatra fermecata

Piatra fermecata

Piatra fermecata

 

 

              Intr-un sat, traia odata un copil. Paritii lui murisera si el nu mai avea pe nimeni. O ducea destul de greu, dar ii placea sa lucreze. Si asa, azi la unul, maine la altul, isi casiga putinul din care sa traiasca. Seara se intorcea la casuta lui. De fiecare data, ii aducea ceva sa manance si gainusei porumbace pe care o avea.

              Intr-o seara, intorcandu-se acasa, gasi gaina moarta. Cineva o lovise, avea picioarele rupte, iar capul era prin de sange. Ionut, ca asa il chema pe copil, o lua in brate si incepu sa planga:

             - Of, doamne, Doamne, daca si tu ai murit, acum nu mai am pe nimeni!

             Si, cum plangea cu gaina moarta in brate, vazu ca aparu, ca din paamant, un mos cu o barba alba si lunga. Acesta se apropie de el si-i zise:

             - Nu plange, dragul mosului! Ia pipota de la gaina si inauntru vei gasi o piatra fermecata. Aceasta piatra iti va fi de mare ajutor, o sa-ti indeplineasca orice dorinta. Dar nu uita, nu spune nimanui de piatra si vezi-ti de lucru! Sa nu lasi lucrul din mana!

             Si, zicand acestea, mosu disparu. 

  

 

             - Baiatul nu mai statu pe ganduri. Lua pipota gainii, o crapa si inauntru gasi o pietricica rotunda, de culoare alba. Se gandi sa incerce puterea pietrei. Cum era numai zdrente si cum nu mai mancase toata ziua decat o coaja de malai cu ceapa, ii zise pietrei sa-i dea niste haine si niste mancare. Pe loc, pe masa vazu mancare care aburea si mirosea frumos, iar hainele de pe el nu mai erau rupte si carpite.

              A doua zi, se duse iar la lucru la un vecin. Acesta, cand il vazu, ii spusese ca a mai crescut, dar el nu zise nimic. Toata ziua taie lemne, iar seara se intoarse acasa. Cum ajunse, ii ceru pietrei sa-i potoleasca foamea. Tot asa facu trei zile. Dupa aceea, toata lumea bagase de seama ca se facuse flacau voinic si frumos si se uitau toti la el intrebator si parca le era frica sa-i mai dea de lucru.

              Ionut isi stranse lucrurile si le puse intr-o traistuta, iar piatra o ascunse intr-un buzunar si pleca in lumea larga. Merse el ce merse si ajunse la curtile imparatesti. Din palat se auzeau cantece si chiuituri.

              - Ce se petrece aici? - intreaba Ionut pe un slujitor care ducea un cos de paine.

              - E vai si amar de noi! - ii raspunse slujitorul. O vrajitoare a blestemat imparatia sa se distruga prin risipa oamenilor, iar cand nu va mai fi nimic, va veni ea sa-i faca pe toti slugi. Imparatul este bolnav de suparare, ca blestemul a cazut in primul rand pe fata lui care cheltuieste si risipeste tot ce-i in castel.

              - Dar nu se stie cum se poate scapa de vrajitoare si de blestemul ei? - intreba flacaul.

              - Asta-i raul, ca nimeni nu stie. Vrajitoarea vine in fiecare dimineata calare pe un fuior de vant si rade de tot ce vede, asteptand sa se sfarseasca toate. Ce-i si mai rau e ca nimeni nu pune mana pe nimic sa faca ceva.

               Ionut iesi pe poarta si, mergand incet, ganditor, zari un bolovan. Se aseza pe el, scoase pietricica din buzunar si zise:

               - Spune pietricica mea,

               Raul cum pot indrepta?

               Pietricica sari in ureche si-i sopti ceva. Flacaul clipi din ochi ca a inteles, lua pietricica si o puse la loc in buzunar. Imbuca ceva din merinda ce o avea si se indrepta pe o poteca ce ducea spre un codru. Acolo vazu o casuta. Batu la poarta:

               - Intra, se auzi un glas dinauntru.

               Flacaul intra in casuta. Pe un scaunel statea un mos, care cioplea intr-un lemn.

               - Buna ziua, mosule!

               - Sanatate sa ai, tinere! Ei, m-ai gasit?

               Batranul ridica ochii. Atunci, flacaul recunoscu pe batranul care-i spusese de pietricica.

               - Stiu de ce ai venit la mine. Te pot ajuta. Ca sa poti scapa imparatia de blestem, trebuie sa o determini pe fata imparatului sa faca trei lucruri: sa toarca un fus dintr-un caier de canepa, sa faca o oala de mancare si sa sape florile din gradina palatului. Din firut tors de ea tu vei face o funie, mancarea o va da slujitorilor, iar dintr-un pumn de flori sa faca o fiertura si sa o dea imparatului. Eu cu atat te ajut, mai departe o sa te descurci singur.

                Flacaul ii multumi si se intoarse la palat. Pe drum, se tot gandi cum va putea sa faca ce i-a zis mosul. Auzind ca fetei ii plac lucrurile scumpe, se hotara sa incerce sa o amageasca. Astfel, ii ceru pietrei sa-i faca o pereche de pantofi de aur, o rochie batuta-n diamante si o colivie cu doi porumbei. Lua lucrurile si se aseza in apropierea usii pe care iesea fata imparatului sa mearga la plimbare. Cand iesi fata din castel, il zari. Se uita la el si-l intreba cine este:

                - Ia, uite, sunt negustor.

                Ea il privi cu luare-aminte si baga de seama ca este flacau frumos.

                - Cati bani vrei pe lucrurile acestea?

                - Lucrurile acestea nu sunt pe bani! Cine le vrea are de facut trei lucruri.

                Ii spuse fetei ce trebuie sa faca daca vrea cele trei obiecte.

                - Nu-mi trebe nimic, daca nu le dai pe bani, zice fata. Si sa vreau sa fac, nu pot, ca nu stiu nici sa torc, nici sa sap, nici sa fac mancare.

                - Nu-i nimic. Daca tu nu stii, eu voi gasi o fata care pentru a avea acesti pantofi, aceasta rochie si colivia o sa faca orice. Sunt destule fete vrednice in lume, ca si asa despre fata imparatului s-a auzit ca risipeste totul.

                - Nici o fata de pe lume nu-i ca mine! - striga ea. Uite, o sa vezi ca si eu pot sa fac ce-ai zis. Dar, daca reusesc sa fac, atunci am si eu o dorinta.

                - Care iti este dorinta?

                - Sa ramai aici la curtile imparatesti.

                - Vom vedea! - zise flacaul.

                 Fata porunci sa i se aduca cele necesare. O batrana ii arata cum se toarce si se dovedi ca este destul de indemanatica. Termina caierul si dadu fusul flacaului. Facu mancare si-i chema pe slujitori si le dadu sa manance si se minuna cand vazu ca mancarea din oala nu se termina. Care cum termina de mancat parca se trezea din alta lume. Mergea fiecare si punea mana sa faca ce avea de lucru.

                 Fata lua sapa si curata florile de buruienile care le napadira. Cu coada ochiului se uita la flacaul care impletea funia din firul tors de ea. Dupa ce termina de sapat, fata lua un pumn de flori si facu fiertura pe care o duse imparatului. Imparatul, cum bau licoarea, cum se scula din pat. Zise:

                  - Iti multumesc, fata mea, ca m-ai vindecat!

                  - Tata, cred ca toti ne-am vindecat de blestemul vrajitoarei. Uite, toti oamenii Mariei Tale lucreaza, nimeni nu mai petrece, nimeni nu trandaveste in palat.

                  - Dar, cum ai reusit, fata mea?

                  Atunci, fata ii povesti imparatului tot. Dar nu termina bine de povestit, cand se auzi un vajait puternic. Era vrajitoarea, care venea furioasa vazand ca blestemul ei s-a risipit. Dar Ionut, cum o vazu, o prinse de par si o rasuci, apoi o tranti la pamant si o lega cu funia de un copac. Ea gemea ca turbata, dar, spre mirarea lor, vazura ca se facea din ce in ce mai mica, pana disparu de tot, iar funia se inalta spre cer, se facu ca si o flacara si pieri.

                   Fata il lua pe imparat sa-i arate pe voinicul cu izbanda, Ea il indragise pe flacau de cand il vazuse, dar cum nu stia acum sa i-o spuna. Totusi, isi calca pe inima si zise:

                   - Fat-Frumos, ne-ai scapat de blestem! Eu ti-am cerut sa ramai in imparatia noastra....

                   - Flacaule, o intrerupse imparatul, daca esti asa vrednic cum ne-ai aratat, as dori sa conduci tu imparatia si s-o iei pe fiica-mea de nevasta.

                   Auzind, Ionut o lua pe fata de mana si-i mangaie parul. Vezi, si lui ii placuse fata, dar nu se aratase.

                   Apoi, se facu o nunta ca-n povesti. Traira mult, dar niciodata nimeni nu stiu de piatra lui fermecata.

 

                   Eu incalecai pe-o sa si va spusei povestea asa.

 

Poveste preluata din cartea "Carticica cu povesti", scrisa de Maria V. Croitoru