Firul de iarba si ghiocelul

Asculta in format audio o poveste pentru cei mici:

 

Intr-o dimineata friguroasa de martie, facandu-si loc cu greu printre bulgarii inghetati de zapada, un fir subtire de iarba isi intinse varful catre soare. Sufla un vant rece dinspre munte, dar lui nu ii era teama. Simtea cu bucurie cum lumina soarelui il imbratiseaza si prindea puteri vazand cu ochii.

Elibrandu-se din casuta de gheata, privi curios in jur. Langa el, la doi pasi, un ghiocel isi intinsese frunzele, admirandu-le culoarea proaspata.

- Buna dimineata, sopti timid firul de iarba.

- Tu cine esti? Ii raspunse ghiocelul privindu-l de sus.

- Sunt un fir de iarba.

- Si ce doresti? Nu vezi ca sunt ocupat? Trebuie sa-mi usuc frunzele la soare. Nu vezi cat de frumos stralucesc?

- E-adevarat...

- Si ai vazut cum imi sclipesc petalele? Cred ca sunt cel mai frumos din poiana.

- Da...

- Si tu cine esti? Nici macar nu ai frunze. Esti doar un fir de iarba. Eu sunt atat de frumos. In curand toata lumea din poiana va veni sa ma admire. Sa vezi numai cum se vor aduna toti in jurul meu. Si pasarile se vor opri din zbor si vor cobori sa ma vada.

Firul de iarba, tacut, il privea cu admiratie. Era intr-adevar frumos. Petalele ii sclipeau iar tulpina ii era dreapta si semeata.

- Ce mi-as dori si eu sa am macar o frunza! Suspina firul de iarba.

- Ce-ai spus? Vezi bine ca n-ai cum sa ma intreci in frumusete. Sunt un ghiocel iar tu esti doar un fir de iarba. Nu cred ca i-ar placea cuiva de tine. Esti atat de simplu si de urat!

Firul de iarba lasa trist varful in jos.

- Intr-adevar nu sunt prea frumos.

Se trezise voios, dar acum era suparat si morocanos.

- As vrea si eu sa fiu ghiocel. Sa am petale albe si frunzulite.

Cum statea el pe ganduri, langa ei se oprira doua ciori. Negre si galagioase croncaneau suparate certandu-se de la o nuca pe care o gasisera din intamplare:

- Ea a mea. Eu am vazut-o prima!

- Ba e a mea. Eu am prins-o prima in cioc.

- Pleaca de-aici. E a mea – eu am vazut-o de sus si am coborit prima langa ea.

- E a mea!

- Ba e a mea!

- Las-o aici; daca nu, te ciupesc!

- Ia plecati de-aici! Striga suparat ghiocelul. Din cauza voastra nu mai am soare.

- Cine-i acolo? Strigara ciorile.

- Eu sunt! Cel mai frumos ghiocel din padure. Dati-va la o parte. Nu mai am soare din cauza voastra. Nu vedeti cat sunt de frumos?

Plictisite, ciorile se indepartara in zbor, lasand nuca pentru care se certasera aruncata la tulpina unui copac.

- Asa! Plecati de-aici! Cum indrazniti sa-mi tulburati linistea? Mai striga ghiocelul dupa ele. Ce obraznicie!

Firul de iarba, trist si abatut, privea cum turturii de pe crengile copacilor din poiana se topeau, trimitand catre el raze in mii de culori.

- Ce frumos! Isi spuse el. Numai eu sunt urat!

O vulpe roscata, adulmecand urma ciorilor se oprise intre timp langa ei. Era flamanda si ridicase botul ca sa simta mirosul de vanat.

- Ce foame imi este! Au trecut sigur pe-aici niste pasari. Le simt urma. Oare unde sor fi dus?

- Vezi ca din cauza ta nu mai vad soarele! Striga ghiocelul suparat.

- Cine a vorbit? Iesi sa te vad, ii raspunse vulpea.

- Sunt eu, cel mai frumos ghiocel din poiana. Ba chiar din toata padurea.

- N-ai vazut pe aici niste pasari? Le simt urma. Unde au plecat? intreba vulpea.

- Nu stiu si nici nu ma intereseaza! Nu vezi ca din cauza ta nu imi pot usca frunzele la soare? raspunse ghiocelul intorcand petalele intr-o parte.

Suparata vulpea pleca in cautarea pasarilor. Era prea flamanda si nu avea pofta sa se certe.

- Asa, pleaca din poiana mea! Ii mai striga ghiocelul in urma. Ce obraznica! Se

gandea la pasari in loc sa se opreasca si sa ma admire. Uite cat sunt de frumos! Si petalele-mi sclipesc in atatea culori!

Si spunand acestea se apleca sa isi mai admire inca o data petalele in oglinda de apa de langa ei.

Firul de iarba se apleca si el trist sa se uite in apa.

- Si eu stralucesc la soare, dar nu atat de frumos ca si ghiocelul! Pe mine n-o sa vina nimeni sa ma vada!

Era trist. Ar fi stst de vorba cu ghiocelul, dar acesta era prea ocupat. Se uita acum atent catre cer si astepta sa vada cine vine primul sa il admire.

- Nu fi trist, firule de iarba! Ii strigara mugurii de la crengile de deasupra sa.

- Cum sa nu fiu trist? Eu nu sunt asa de frumos ca si ghiocelul.

- Ba esti frumos.

- Ba nu sunt. Eu nu am petale si nici frunzulite. Si nici nu sclipesc in bataia soarelui.

- Nu conteaza, firule de iarba. Nu trebuie sa ai neaparat petale ca sa fii frumos.

- Ba da. Pe mine n-o sa vina nimeni sa ma vada.

- Nici noi nu avem petale si suntem frumosi. In curand ne vom transforma in frunze si vom umbri poiana.

- Voi sunteti frumosi, dar eu nu...

- Nu fi trist, firule de iarba. O sa vezi ca nu trebuie neaparat sa fii cel mai frumos ca sa fii iubit si sa ai prieteni.

Nelasandu-se convins, firul de iarba se apleca trist pe un bulgare de pamant ce aparuse langa el. Soarele topise zapada lasand pamantul liber.

Doi mistreti ce mergeau prin padure se oprisera la marginea poienii rascolind pamantul moale si proaspat.

- Tu ai gasit ceva? intreba unul.

- Nu. E urat pe zapada, raspunse celelalt. Nu e nimic de mancare.

- Hai sa mai sapam la radacina aceea. Poate acolo mai gasim o ghinda.

- Crezi ca mai este? Hai sa vedem.

- Sapa mai adanc. Poate ca zapada a ingropat-o de tot.

- Hai sa sapam amandoi. Asa ajungem mai adanc si sigur gasim ghinda ramasa de toamna trecuta.

- Ai gasit ceva? intreba primul mistret din nou.

- Nu, raspunse preocupat celelalt, rascolind pamantul in continuare. Mi-e o foame!

- Hai si in partea cealalta de poiana, acolo unde a aparut iarba.

- Uite ca la radacina asta am gasit ceva, spuse primul mistret bucuros.

- Vedeti ca imi stricati poiana, se auzi o voce.

- Ce se aude, se intrebara mistretii oprindu-se deodata din cautare.

- Vedeti ca imi stricati poiana, striga ghiocelul si mai furios. Plecati de aici. Daca imi stricati poiana nu va mai veni nimeni sa ma vada.

- Cine a vorbit? Intreba unul dintre mistreti cautand de zor ghinda si intorcand brazdele de pamant.

- Plecati de aici ca imi stricati poiana!!!

Dar nu mai apuca sa spuna mai multe ca unul dintre mistreti deja il rasturnase neluand in seama nici sclipirea petalelor si nici verdeata frunzelor.

- M-ati murdarit de pamant! Striga tot mai nervos ghiocelul. Uitati-va in ce hal sunt!

Acum nimeni nu va mai veni sa ma vada.

Mistretii insa se indepartasera de mult si ghiocelul, prea ocupat cu petalele si frunzulitele sale nu observase ca fusese ridicat de jos.

Un grup de copii din sat, plecat sa adune flori, il culesese si il pusese in cos peste alti ghiocei.

- Credeam ca eu sunt cel mai frumos din toata padurea! Suspina ghiocelul.

- Si noi am crezut la fel, ii raspunsera ceilalti ghiocei din cos.

- Si acum ce se intampla cu noi?

- Mergem in sat. Vom sta la ferestre sa alungam iarna.

In urma, firul de iarba si mai trist ca ramasese singur plangea cu lacrimi marunte de zapada topita.

- Acum chiar ca am ramas singur. Ghiocelul nu vorbea cu mine, dar macar mai era cineva aici.

- Nu esti singur, firule de iarba, ii raspunsera mii de glasuri.

Erau alte fire de iarba ce iesisera curajoase din zapada.

- Nu mai sunt singur, suspina voios firul de iarba.

- Ai vazut, ii raspunsera mugurii de pe crengi.

 

Aceasta poveste ne-a fost trimisa cu mare drag de ziborianca Georgiana.

Daca doriti aceasta poveste in format pdf, atunci intrati pe http://www.povestioare.go.ro/.




0

COMENTARII (0)

Cod de verificare

Caractere rămase: 500